Eu sunt Zgriptzu. Zgriptzu vine de la zgriptzuroaică. Este un personaj fictiv, de basm. Nu știu cum mi-a venit ideea asta cu ”Zgriptzu”, dar mi-a plăcut foarte mult încă de la început. În ”Prâslea cel voinic și merele de aur”, zgripțuroaica apare mai întâi ca personaj negativ, însă, ajutându-l pe Prâslea să se întoarcă pe tărâmul său, devine personaj pozitiv. Ea se schimbă, trece de la o stare la alta, își schimbă atitudinea, când vrea ceva, când vrea altceva, dar de fapt ar vrea totul și în același timp nimic, nici ea nu mai știe, se încurcă în propriile-i gânduri și dorințe, uită se sine însăși, iar când se regăsește este cu totul și cu totul altcineva.
Eu sunt haotică. Pot fi altfel de la minut la minut. Am toane. Poate că acum nu mi se pare nimic în neregulă, iar peste 5 minute când totul va rămâne exact la fel nu mi-ar mai conveni nimic. Acum vreau liniște, relaxare, iar peste câteva minute voi vrea energie, distracție, agitație, zgomot. Acum vreau să ascult Silencer, iar în câteva momente voi vrea să ascult Telepopmusik. Acum vreau să mă îmbrac în negru pentru că mă simt deprimată, însă poate în două minute mă voi schimba și mă voi îmbrăca în galben, o culoare vie și energică, ceva care mă trezește la viață, care mă face să poftesc la deliciile zilei. Sau serii. Acum mi-e frig și vreau să fie cald de tot, caniculă. Dar dacă mă gândesc mai bine, îmi place frigul. Îmi dă o senzație plăcută de singurătate liniștitoare, care poate să nu-mi mai placă în scurt timp, și să vreau căldură și animație în jurul meu.
Dacă ceva pe lumea asta îmi displace profund, acel ceva este luarea deciziilor. Urăsc să decid. În mintea mea este așa un haos încât nu știu eu ce vreau pentru mine, nu sunt capabilă să aleg ceva pentru mine, cu atât mai puțin să aleg pentru alții. Bine, poate îmi place să decid ceva, dar nu să aleg. Variantele mă încurcă pentru că îmi oferă și mai multe viziuni asupra lucrurilor față de câte viziuni am eu, ceea ce îmi face ”munca” mai grea. O zgripțuroaică nu se regăsește în nimic, dar totuși, o parte din ea stă în toate. Este și nu este ceea ce o definește. Eu sunt o zgriptzuroaică. E doar o figură de stil. Îmi place să fiu așa. Mă simt diferită. Nu neapărat într-un sens bun, dar sunt diferită și asta știu sigur că îmi place. Sau … nu. Eu sunt Zgriptzu.
Am avut un vis foarte ciudat, acum ceva vreme, dar abia acum am apucat să public acest post. Visam că muream. Eram într-un pat de spital și eram în moarte clinică. Eram conștientă că urma să mor și voiam să mor. Dar (interpretarea mea), pentru că mi-am dorit prea mult, n-am mai murit. Eram bolnavă grav în vis, nu știu exact ce aveam, o formă de cancer, sau așa ceva. Vedeam, auzeam doctori. Știam în mare cam tot ce se petrecea. Parcă mi-aș fi ieșit din corp și vedeam totul și trăiam totul, dar nimeni nu mă vedea și nu mă lua în seamă. Vorbeam, gesticulam, trăiam, undeva în mine însămi. Apoi nu știu ce mi-au făcut, dar mi-am revenit. Mă salvaseră, iar eu am fost dezamăgită că nu murisem. Simțeam că aș fi putut controla totul. Aș fi putut să mor, apoi să revin la viață când vreau. Dar nu m-au lăsat să mor. Vedeam, tot așa, parcă desprinsă de corp, cum îmi reveneam, cum trăiam viața cu adevărat, dar voiam în continuare să mor. Era dorința mea ascunsă, pe care o știam eu, doar eu, eu fiind conștiința mea. Mă prefăceam și față de trupul meu, mă ascundeam chiar și de el, nu-l lăsam să arate ce vreau de fapt, iar el credea că e ceva complet normal, chiar că nu exist. Asta ar putea fi una dintre ambițiile mele, dar știu că nu se va împlini vreodată.
După visul ăsta, am mai visat ceva ciudat, dar nu mai țin minte acum…
”Fatăăă, ce nesimțiiiiiiiiiiit eeeee!! Am făcut-o alaltăseară și nici până acum nu m-a sunaaaaaaaaaaat ( Am nevoie de puțin shopping să-mi revin”
”Prima oară? Vreau să fie într-un dormitor mare, cu muzică lentă pe fundal, în așternuturi de mătase roșii/creme, printre petalele de trandafiri de pe pat. Și vreau să mă iubească și să fim împreună muuuuuuult tiiiiimp!!!! iiiiiiiii”- Ok, acum revino cu picioarele pe Pământ și judecă, de-aia ai creier! Asta nu o să se întâmple!
Cred că în sufletul oricărei fete se duce o luptă între adevăr și excepțiile de la adevăr. De fapt, mai degrabă în creier (dacă există… bine, hai să nu fiu rea, oricine are creier, mă refer la cele care nu-l folosesc prea mult). Bun. Ești virgină, vrei ca prima dată să fie ceva special, să se întâmple cu un tip special, cu care să te simți în largul tău, care să se poarte frumos cu tine și să te respecte. Totul ok până aici. Ce ar trebui să iei în calcul, dar uiți, te lași influențată de sentimente, e că băieții se prefac. Nu că ar ține morțiș ei să te rănească sau ceva, nu ăsta e scopul. E doar așa de palmares ”Uau, încă o virgină pe lista mea!! Ce mândru sunt!”
Nu vreau să fac eu pe experta în domeniu, nu mă prinde câtuși de puțin rolul, dar m-am săturat să aud atâtea fete plângând din cauza primei experiențe sexuale, din cauza ”primului” și alți factori din această ecuație. Se întâmplă atât de rar ca prima experiență sexuală a unei fete să fie cu adevărat plăcută, să fie totul perfect, să nu doară, să nu curgă o lacrimă, chiar dacă nu o recunoaște, sau să nu intre după aceea în starea aia de reticență cu privire la sex. M-am convins, auzind de la mai mulți tipi, că da, de obicei, fetele dețin controlul asupra relației cu ”primul”. Mereu se va întâmpla cam ce vrem noi, cu alte cuvinte. Nu mă refer la unele animale (tipi), că oameni nu pot fi numiți. O prietenă a mea, acum vreun an jumate s-a combinat cu un tip și ea era decisă să își piardă virginitatea cu el. Nu că ar fi ținut la el enorm sau ceva de genul ăsta. Așa, de chestie! Sau din răzbunare… mă rog, povestea e luuungă. I-am spus să nu facă asta, o să regrete după aia. Săptămâna următoare a venit la mine plângând ”a durut ca dracu, a fost groaznic, nici nu l-am lăsat să mă atingă după aia 2 zile, ține-mă departe de toți un timp, te rog!!”. Deh, dacă nu m-ai ascultat. E o decizie foarte grea pentru noi, știu asta. Tocmai de aia, ar trebui să cântărim mult mai bine lucrurile, să ne gândim de zece ori înainte. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că ”ce va fi, va fi”.
Eu una, jur, nu înțeleg de ce trebuie să-l iubești pe primul tip cu care o faci. Pentru că nu știi exact ce va urma după aia, nu mai bine nu riști nimic? Cred că cel mai mult contează momentul și cum se poartă respectivul cu tine în momentul ăla, în seara, ziua aia. Când intervine iubirea între doi oameni, poate că ăla chiar nu e momentul potrivit să treacă la nivelul următor. Fiecare trebuie să se gândească bine ce se va întâmpla după aceea. Iubirea complică tot procesul și îl prelungește cu ceva timp. Deja o dăm în altceva dacă ne gândim la următoarele zile. Bine, mai există și varianta aia, o faceți, fără să fie și iubirea implicată în relație, apoi tu te îndrăgostești de el. E clar că vei rămâne mereu legată cumva de el, orice ar fi, niciodată nu vei uita că el a fost cel cu care ți-ai început viața sexuală. Totul e să fii deschisă și deșteaptă, să realizezi că nu trebuie să rămâi blocată în timpul și spațiul ăla… Desigur, apa trece, pietrele rămân… Dar se erodează și nu mai e bine…
O urăsc! Am o poză cu voi doi. Era îmbrăcată cu o bluza mov-syclam cu flori și o jacheta albastră de catifea raiată. Erați în fața unui magazin. Tu purtai acel paltonaș maro cu dungi negre. Era sfârșitul lui aprilie atunci când mi te-a luat. Atunci a început totul. Tot calvarul meu. Luni de zile am trăit cu senzația că te pierdeam, iar tu negai, îmi demonstrai că nu e așa doar ca să mă amăgești. Până la urmă, tot ai plecat de lângă mine, te-ai dus la ea și m-ai lăsat să mă lupt singură cu toți. O urăsc, jur, o urăsc din tot sufletul! Nimeni nu mi-a facut mai mult rău decât ea, iar tu știi asta! Nu nega! Dacă nu era ea, rămâneai la mine, cu mine, lângă mine… Toate acele momente s-au pierdut odată cu tine undeva… Dacă măcar aș știi unde să le găsesc… Cred că le-aș lua înapoi.
Ții minte când am fugit de tine, ziua aceea de 6 iulie când nu am vrut să te văd, când am vrut să mă gândesc la ce va fi urmat?… Ai venit după mine. Am mai avut nenumărate zile ca aceea de când ai plecat. Chiar și anul ăsta, dar nu mai venea nimeni după mine. Nu mai aveam decât visele în care lucrurile ar fi stat altfel.
Sau ziua când te-ai teleportat pe strada mea… cred că atunci m-ai impresionat cel mai tare. Te gândeai mereu la mine. Cine va mai face asta vreodată? Cine va mai știi să mă aprecieze ca tine? Cine va știi să mă iubească și să mă respecte ca tine? Cine va mai știi cu adevărat cine sunt? Oare am să las vreodată pe cineva să mai descopere asta?
Ții minte ziua de 16 decembrie? Trecuseră doar 3 zile… eram noi doi și restul nu contau… doar niște fulgi de zăpadă în Parcul Eroilor și un frig de crăpau pietrele.
Ții minte excursia? Și poza aceea geniala din gară? Noaptea aia…23-24 februarie…de câte ori am visat-o… nu ți-am spus…
Nu ți-am spus multe, pentru că nu mai contează pentru tine. Acum ești sec. Ești neexpresiv. ”te-ai desprins”, ai trecut mai departe, nu ca mine. Dacă măcar… măcar mi-ai da ocazia să-ți spun… am atâtea să-ți spun, s-au întâmplat atâtea și mă simt închisă pentru că tu nu știi. Mă vindeci de orice rău. Privirea ta… privirea ta… cu cât drag mi-o amintesc… Ochii tăi aproape negri mă priveau plini de iubire. Unde s-a dus iubirea aia? Unde ai dus-o? De ce mi-ai luat-o atunci când aveam cea mai mare nevoie de ea? Am hanoracul alb pufos pe mine acum, iar gulerul îi e ud… sunt lacrimi. Ce e mai rău e că nici până acum nu am reușit să le păstrez în mine… le-am vărsat pe toate….
Doamne, dacă te-ai întoarce… dacă aș mai putea să te am măcar o zi… aș face ziua aia de miliarde de milioane de ori mai frumoasă și mai intensă și mai … oricum vrei tu să spui… decât cele mai frumoase și mai intense și mai cum vrei tu să spui zile pe care le-am avut împreună vreodată. Mi-aș trăi viața în 24 de ore. Aș lăsa tot. Dar nu vei veni. Nici nu îmi vei răspunde. Nici măcar nu vei vărsa o lacrimă în amintirea a ceea ce a fost frumos. Nici măcar nu-mi vei spune că ai citit ce scrie aici. Mă vei lăsa în continuare să cred că m-ai uitat. Și mă voi întreba de ce oare te prefaci. Sau poate că de data asta mă înșel și tu chiar nu te prefaci. Asta m-ar durea…
Îmi e dor de tine, de noi, de tot…
Dă-mi un semn…
~tillsammans
”my baby,,make me smile..right now, make me smile please..”
Ce ți-aș face… ai trezit în mine cel mai sălbatic sentiment… nici măcar nu e profund. Îmi va trece…
Vin la ușa ta pe nepusă masă, intru până să-mi spui să o fac, te sărut violent, înfigându-mi degetele în părul tău perfect. Îți dau tricoul (de preferat, gri) jos și mă uit fix în ochii tăi, cu o privire adâncă și pofticioasă… ca și cum aș soarbe toată energia din tine, urmând ca tu să cazi imediat, dar e doar o iluzie. Te zgârii pe gât și mă lipesc de tine, să simți toată ura care zace în mine și pe care o eliberez sălbatic prin gesturi și priviri. Te trântesc pe patul tău comod și încăpător pentru toate suferințele lăsate acolo în urmă și ți-aș șopti cu dinții strânși că vreau să fiu a ta pentru o secundă, două… mai mult… mult mai mult… Aș vrea, da, aș vrea țipete, gemete, picături de transpirație, cămașa mea cu nasturi rupți de tine stă în fața ușii tale, șifonată, iar telefonul îți sună insistent, dar e pe vibrații. Apoi te opresc, te fixez iar cu privirea, mă ridic fără să rostesc niciun cuvânt și plec. Pentru totdeauna. Subtil, te-am salutat, dar ți-ai dat seama? Ai uita măcar?
…când voi pleca și acolo timpul își va relua cursul. Sunt curioasă.
Nu vreau să vărs lacrimi, vreau să îmi păstrez surâsul
Pentru că după lacrimi vine plânsul
Au fost atătea lucruri ce ne-au legat
În tot acel timp de neuitat
Întoarce-te și te primesc, îți voi ierta orice, încă te iubesc
Durerea este insuportabilă, nici nu mai vreau o relație stabilă
Mă deranjează aluzia la faptul că nu mai ești cu mine
Atâtea lucruri au rămas în urmă, dar încă mai am încredere în tine
Vreau să mai gust ploaia și umezeala de pe buzele tale
Știi că voi merge agale pe urmele tale
Acum am inima zdrobită și nu cred că se va mai vindeca vreodată
Vreau să mă mai acoperi cu o privire verde, poate îmi va șterge patimile
Unul din noi tot se va lupta cu lacrimile
Nu vreau să vărs lacrimi, vreau să îmi păstrez surâsul
Pentru că după lacrimi vine plânsul
Au fost atâtea lucruri ce ne-au legat
În tot acel timp de neuitat
Nu mai pot, nu, să mă gandesc la altceva decât la tine
Până și semnele zodiacale ne spuneau că o să fie bine
Acum rolul de vinovat îl accept
Despărțirea de tine este egală cu scoaterea proprei inimi din piept
Când îți vorbeam, inflexiunea din glas nu era deloc insolentă și nici ironică
Nu cred că am avut o relație platonică
M-am întoooooors, mai veselă şi mai plină de viaţă ca niciodată!!! Şi mă bântuie amintiri din călătorieeeee şi mi-e un dor să plec ce nimeni nu-şi închipuie. Daaaaaaar, momentan, din lipsă de fonduri, m-am apucat de cules o carte, pe care îmi voi lua nişte bănuţi de buzunar şi cu ei voi plecaaaaa! Yay!
Mă gândeam zilele astea să iniţiez o campanie de zâmbit. Știți, cu siguranță, fețele comune de pe stradă, posomorâte și care se uită urât, de obicei încruntat la tine… Ce-ar fi să înveselim lumea pe care o vedem? De exemplu, când mergem cu metroul, ca în reclama aia când oamenii își dau seama de cei doi tineri care se uită unul la altul insistent. E vorba doar de puțină solidaritate.
Vă provoc să zâmbiți oricui se uită la voi! Ce vreau eu să fac e un fel de ”free hugs”, dar un hug presupune ceva mai multă intimitate decât un simplu și cald ZÂMBET! Nu cred că cineva ar refuza să primească un zâmbet, așa, gratuit, ca să aibă o zi măcar puuuuțintel mai bună! Când mai vedeți pe stradă sau în r.a.t.b. pe cineva uitându-se la voi și există comunicarea aia instantanee între voi, să vă gândiți la provocarea pe care o lansez eu acum! Poate chiar va face pe cineva fericit. Și n-ai nimic de pierdut prin asta, nu? Aștept să văd lume fericită și să vă zâmbesc mereu când vă văd!!!!!
Casi: Eu, când eram mică aveam un prieten imaginar care era o umbră… adică, mă rog, ştii că noaptea intră lumina de la felinare în cameră şi e o umbră pe perete. Şi umbra aia era prietenul meu imaginar… Avea aşa forme de om…
Cristina: : ) )
Casi: Daaaaa, îl numisem Suc (…parcă…)….
Cristina: O_O tu nu eşti normală, Casi =))
Casi: Doamne, când eram mică nu mă rugam, dar mă rugam de Suc sa nu visez chestii urâte!! Noaptea înainte să adorm îi spuneam “Suc, fă-mă să nu visez urâââât, te rooog, vreau să visez cel mai frumos lucru din lume!” şi chiar visam chestii frumoase. De exemplu, o dată am visat că eram cu bunica mea (…..am uitat unde a zis că era…..) şi îmi făcea pulovere si chestii de-astea, n-aveam nicio grijă, mă iubeaaa… era totul perfect…
Cristina: …. ce frumooooos : x
Voi aveţi prieteni imaginari? Scrieţi-mi despre ei
“Stau singur câteodată,
M-ascund să fiu cu tine
Privesc o poză tristă
Mi-apare-o amintire…
Durerea e prea mare
Şi anii mult prea mulţi
Lacrimi curg din cer,
Tu uiţi…
În orice trup eşti tu
Iubesc şi-apoi renunţ Alerg singur în noapte
Să fiu cu tine iar…
Iar luna mă priveşte
Ascunsă printre munţi
Din nou visez la tine,
Tu uiţi…
Amintiri, amintiri,
Strâng în suflet doar priviri
…O dată-n viaţă poate
Vei vrea să mai săruţi
Acelaşi om pe care
Demult încerci să-l uiţi…
Amintiri, amintiri,
Strâng în suflet doar priviri
Şi aşa vom fi până vom muri
Prieteni buni pe viaţă…”
Oare mai am nevoie de alte cuvinte?
“Şi aşa vom fi până vom muri / Prieteni buni pe viaţă”…
( Am nevoie de puțin shopping să-mi revin”
