blindfold

voluptate, voluptate absoluta

story

1 martie 1992, Spitalul Universitar Bucuresti: mama a aflat ca in loc de un baiat, cum stia, a nascut o fata. Too bad ca avea toate lucrurile de la spital albastre, motiv pentru care albastru este in ziua de azi culoarea mea preferata 🙂 Aceasta a fost prima mea zi de viata. Am luat nota 10 la nastere, avand 2,6 kg.

Gradinita este partea in care Cristina din mine a crescut si s-a integrat intr-o societate. Gradinita insemna pe de-o parte serbari, texte si scenarii invatate, poezii si colinde, insemna petrecerea timpului cu doamna Sidonia si urmarit la copiii din curte care se jucau jocuri prea infantile pentru mine. A insemnat, de asemenea, prima mea iubire, Ciprian… eram colegi de grupa. Tin minte ca vecina mea mereu radea de mine pentru ca ma inroseam cand auzeam numele lui 🙂 Tot in gradinita am cunoscut-o pe cea care mi-a fost cea mai buna prietena si singura prietena care nu m-a tradat niciodata, tot ce ma enerva e ca era (si este in continuare) foarte posesiva si nu suporta sa ma vada cu altcineva. Mada, you are my first and best friend and I fucking miss you, dudette!

Scoala primara a insemnat glorie pentru mine, am avut un B si doi de S la matematica intr-a 3a, in rest, numai FB pe linie. De aici si antipatiile unora. Doamna Plesa i-a spus mamei printr-a 3a ca ar trebui sa invat la nivel de clasa a 5a la capacitatea de intelegere pe care o am. Desigur, lenea si indoiala au contribuit la faptul ca nu am facut nimic legat de asta. M-am prezentat drept Maria, ma saturasem sa mi se spuna Cristina. In clasa a doua, o oarecare doamna profesoara de sport, Denisa Berindei a aparut in clasa la noi intr-o zi pentru a ne inscrie la antrenament la scrima, la Sala Floreasca. S-au inscris mai multe colege ale mele, iar dupa cateva antrenamente erau foarte entuziasmate. S-au rugat de mine sa merg si eu si, desi nu eram prea exaltata, am spus “bine, fie, voi veni si eu…”. Cateva luni mai tarziu, din toate cele din clasa noastra care mergeau la scrima, eu ramasesem singura. Colegele mele au renuntat, rand pe rand, timp in care eu deveneam din ce in ce mai incantata. La doi ani dupa ce am inceput sa practic acest sport a trebuit sa merg la vizita medicala, pentru a ma putea inscrie “cu acte in regula” la Clubul Olimpia. Eu, avand ambliopie severa, cu o dioptrie de -2.50 la ochiul stang, din cauza unui astigmatism, nu am primit avizul medical. Plecam cu mama de la clinica, dezamagita, si mergeam impreuna cu doamna Berindei si cu doamna Vicol (Maria Vicol – scrimeră româncă, dublu laureată cu bronz la Roma 1960 şi Mexico 1968) – ambele antrenoare la Clubul Olimpia – spre casa. Doamna Berindei i-a spus mamei, de fata cu mine, evident, ca dansa nu isi asuma responsabilitatea pentru ca eu sa continuu sa merg la antrenamente, cuvinte care m-au facut sa plang cu lacrimi de crocodil instantaneu. Asistand la aceasta scena induiosatoare, doamna Vicol a spus ca pot merge la dansa la antrenamente. Lacrimile mele parca s-au imbogatit din clipa aceea, doar ca plangeam de fericire. In acea toamna, am fost la primul antrenament cu doamna Vicol. Imi aduc aminte ca am plecat plangand de durere de genunchi si de muschi de acolo, dar asta nu a facut decat sa-mi dea o mai mare ambitie. Au urmat doi ani si jumatate in care am mers frecvent la antrenamente, uneori mergeam si de doua ori pe zi. Nu mai tin minte cine mi-a spus, probabil doamna Vicol, ca “Daca vrei sa faci scrima, scrima se face numai de performanta”. Aceste cuvinte mi-au ramas bine intiparite in minte, apoi, cu timpul, m-am gandit ca a avut dreptate acea persoana… in scrima, e totul sau nimic. La doua luni dupa ce am inceput antrenamentele cu dna Vicol am participat la primul concurs unde, din tabloul de 64 de concurenti parca, eu am fost intre primii 16, ceea ce a fost cu adevarat o performanta, gandindu-ma ca eu, cu doua luni inainte, nu stiam nici macar pozitia de garda cum trebuie (asta dupa ce am pierdut doi ani cu doamna Berindei invatand o scrima de suprafata). Au mai urmat concursuri…. La prima Cupa Alutus la care am participat, la Rm. Valcea, in grupe, am tras cu o fata, i-am uitat numele adevarat, dar tin minte ca ii spuneam Bursucel… si am invins-o cu 5-3. Bineinteles, ea, fiind mult mai experimentata decat mine si avand niste dimensiuni absolut intimidante, in eliminari, cand am picat din nou una impotriva celeilalte, m-a invins, insa nu la diferenta mare, 9-6, deci onorabil. La a doua Cupa Alutus la care am fost, am fost pe locul 7, am si diploma 🙂 La un alt concurs am tras cu o fata cam de varsta mea, picand si in aceeasi grupa, apoi si in eliminari. In grupe m-a batut (si la propriu si la figurat), in eliminari am batut-o eu (si la propriu si la figurat). In grupe, mi-a dat o floreta peste piciorul drept de am simtit ca nu-l mai aveam, iar in eliminari i-am dat o floreta peste cotul drept de i-a cazut floreta din mana si i-am lasat o urma pe picior la fel cum imi lasase si ea mie. Am invins-o cu 9-3. La scrima mi-am facut cativa prieteni buni… prima pe lista ar fi Dana, care este cu un an mai mare decat mine si este una dintre persoanele care m-au sfatuit sa dau la liceu la Cosbuc. Dana este una dintre cele mai bune prietene ale mele si ii voi multumi intotdeauna ca a fost un exemplu de scrimera pentru mine ani de-a randul… Nana este alta fata cu care m-am inteles foarte bine si cu care am fost foarte apropiata intr-un timp…cred ca ne-a unit foarte mult faptul ca niciuna dintre noi nu practica sportul asta legal 🙂 niciuna nu avea avizul medical, si totusi am participat la multe competitii (este un lucru des intalnit in scrima de pretutindeni, sunt multi scrimeri cu probleme grave de vedere si nu numai, care totusi au rezultate uimitoare). Cristina Ghita, tiza mea, care este cu cativa ani buni mai mare decat mine, este in lotul national de floreta. Ea mi-a dat o carte despre scrima la care tin foarte mult si imi voi aminti mereu cat de emotionata a fost cand m-a cunoscut, iar eu i-am cerut un autograf – primul autograf pe care l-a dat vreodata 🙂 Corina Indrei, tot cu cativa ani mai mare decat mine… Ea mi-a dat ambitia si puterea de a trece peste complexul meu legat de faptul ca nu vad bine si nu am avizul medical. Si ea a intrat in scrima “clandestin” si stia ce inseamna asta. Doamna Maria Vicol, singura antrenoare a mea – spun eu – ramane totusi termenul principal al ecuatiei, persoana care m-a facut sa vad luminita de la capatul tunelului, care mi-a dat incredere in mine si care m-a facut sa iubesc sportul acesta cu adevarat si care mi-a dat ambitie si m-a ajutat enorm, cea fata de care am cea mai mare recunostinta. Scrima a fost pentru mine cea mai glorioasa perioada din viata mea (incepand cu toamna lui 2001 si terminand cu iarna lui 2006), in care m-am simtit implinita si fericita cu adevarat, eram eu insami si nu ma feream sa o arat. Era lumea mea, era atmosfera la care am visat mereu. Am renuntat in clasa a 8a, cand mi-am dat seama ca ar trebui sa fac niste eforturi majore sa-mi imbunatatesc situatia scolara – nu stiam nimic la mate, iar capacitatea se apropia cu pasi repezi si aveam ani de zile de recuperat. Nu mai aveam timp de nimic, am avut cateva luni de cosmar, abia daca apucam sa dorm, asa ca am hotarat sa renunt la scrima, lasand scoala pe primul plan. Am suferit enorm cand m-am lasat, mi-a fost greu sa o fac, dar a trebuit. Acum cred ca mi-ar fi usor sa ma intorc, insa pentru asta, ar trebui sa fac alte eforturi si inca nu sunt sigura ca merita. Vor urma doi ani in care voi fi nevoita sa imi vad de scoala foarte serios, din nou, si nu as vrea ca istoria sa se repete.

In scoala generala am decazut teribil, lasandu-mi colegii sa ma intreaca unul cate unul (nu toti, Sfinte Sisoe!!), a fost perioada in care am inceput sa cred in faptul ca a fi primul nu este cel mai important in viata… Tot atunci mi-am dat seama ca, de fapt, multe lucruri sunt manevrate si corectitudinea intruchipata nu exista. M-am schimbat radical de la un an la altul, preluand conceptii si idei de la sfatuitori si de la oamenii pe care ii admiram. Am devenit mult mai matura decat eram, niciodata nu am fost pe aceeasi lungime de unda cu cei de aceeasi varsta cu mine, mereu am fost mai matura si nu mi-a folosit, de multe ori. In clasa a 5a am cunoscut sensul cuvantului “iubire” cu adevarat: imi placea demult de un baiat (Andrei) cu 2 ani si 7 luni mai mare decat mine, dar un timp nu a fost nimic intens, pur si simplu imi placea; intr-a 5a l-am revazut… si il vedeam zi de zi… am vazut in el un ideal, imi facea inima “zvac” de fiecare data cand ma gandeam la el sau cand era in fata mea sau cand vorbeam cu el… era tare ciudat sentimentul si eram uneori rusinata de asta; apoi el a plecat la liceu si ne intalneam pe la Piata Romana uneori, pe la McDonald’s. Aveam aceeasi zvacnire, respiratia mi se oprea, genunchii mi se inmuiau, iar ziua devenea una extraordinara din acel moment; aceasta situatie a durat 3 ani si jumatate. Am avut un prieten in acest interval, pe care l-am parasit pentru ca nu se ridica la standardele mele (adica idealul reprezentat de Andrei). Apoi am intalnit o persoana care mi-a schimbat definitiv viata. Vlad. El mi-a spus lucruri care m-au determinat sa reflectez asupra sentimentelor mele pentru Andrei si, in final, am realizat ca nu are rost sa plang dupa ceva ce nu voi avea niciodata. Vlad a fost nu numai omul care mi-a intors pe dos inima, a fost cel de la care am primit cele mai multe ponturi pentru viata. 4 luni de zile alaturi de el m-au metamorfozat intr-o persoana care vrea sa invete sa traiasca pe picioarele proprii, intr-o persoana deschisa… am devenit mai sociabila, spre marea mea bucurie… mereu am avut complexul ca nu sunt sociabila. Cum este si normal, relatia s-a terminat, lasand in urma amintiri si inceputurile mele in mai multe privinte. M-a durut cand s-a terminat, dar acea durere a trecut. Durerea care a ramas provine din faptul ca doua persoane, pe care le-am crezut prietenele mele s-au intors impotriva mea absolut gratuit si fara nicio noima. Dar oamenii aleg. Totusi, inca doare ca prietena mea ca mai buna nu mai este prietena mea cea mai buna – Florela.

Multi dintre cei pe care i-am considerat prieteni la un moment dat m-au dezamagit/tradat. Am multe cicatrici lasate de ei. Dar am trecut peste asta, am inceput sa cred ca e in legea firii. Pacat ca nu sunt genul de persoana care sa ofere o a doua sansa (bine, cu unele exceptii).

Dupa povestea cu Vlad, a urmat o perioada care a inceput sumbru, cu plans ceas de ceas, subnutritie, incercarea de a ma apuca de fumat (esuata, de altfel), dar care apoi a devenit foarte vesela, cu noi prieteni, terase si baruri, distractie, schimbarea stilului muzical, revizuirea atitudinii si a principiilor si ideilor si mai ales, inceputul vietii de liceana. Intrand la liceu, am simtit schimbarea. In primul rand, dupa 8 ani in care mi s-a spus Maria, m-am prezentat Cristina. Si asa voi ramane! Am ajuns sa cred ca tot ce este necesar este sa treci clasa la materiile grele, iar la celelalte ai 9 sau 10 din oficiu. Am ajuns sa cred ca prietenii sunt greu de gasit si mai intai trebuie sa existe un timp de gandire si recapacitare inainte de a te avanta intr-o relatie subreda pentru un timp indelungat. Colegii au fost simpatici de la bun inceput, ma stiau drept “zgriptzu/cristina care da free hugs prin clasa”. Odata ajunsa boboaca, am constatat ca 5 baieti din liceu se tot uitau dupa mine, lucru care m-a uimit si care, totodata, mi-a dat o oarecare doza de incredere de sine. Socul multora a fost cand au aflat ca eram cu un elev de la a 12a, dupa care jumatate dintre fetele din liceu erau topite. Mi s-au aruncat atunci priviri foarte stranii , iar eu eram chiar mandra de mine. Relatia a durat foarte putin, si s-a terminat pe o cale pasnica.

In prima saptamana dintr-a 9a, prietena mea Ela, care era cu un an mai mare decat mine, mi-a spus sa merg la ea in clasa sa o vad. Un coleg al ei de clasa m-a observat, apoi a intrebat-o pe Ela de mine. Ea mi-a spus ca parea foarte interesat… apoi a tot insistat pe aceasta tema. La Balul Bobocilor, el ma vazuse in bratele unui AMIC (si nimic mai mult) si a devenit foarte nervos – sursa informatiei: tot Ela. Pe la inceputul lui decembrie, ea mi-a amintit aceasta intamplare, iar eu i-am cerut id-ul respectivului, care se numeste Filip. Am vorbit de cateva ori pe Messenger, apoi ne-am dat intalnire la patinoar. Era duminica, 9 decembrie. Pe 13 decembrie, seara, am vorbit cu el pe net si i-am dat de inteles ca il plac. Apoi m-am dus sa mananc, timp in care am primit mesaj din partea lui “So, do you want us to be together?”. Asa a inceput cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Trei zile mai tarziu, mi-am reglat toate conturile cu toata lumea, mi-am facut o ordine in ganduri, viata, prioritati si am hotarat sa las relatia sa se extinda, sa ii confer spatiul necesar pentru consumare. Au urmat 8 luni perfecte, 8 luni de vis, 8 luni de iubire intensa, de culoare, de zambet, de plans unul in bratele celuilalt, 8 luni in care fiecare si-a pus sufletul pe tava in fata celuilalt, 8 luni de cunoastere, 8 luni de fericire… El a devenit universul meu, iar eu am devenit universul lui. Nu era nimeni altcineva, eram doar noi… dupa 8 luni, el a plecat, s-a mutat din tara. Relatia s-a racit, s-a subrezit, in parte si din cauza ca eu, inainte de plecarea lui, am avut o perioada de confuzie in care nu eram sigura ce era mai bine pentru mine… si pentru el. Mi-am facut diferite scenarii, am reflectat si am ajuns la concluzia ca daca ne iubim atat de mult, atunci nimic altceva nu ar trebui sa conteze, because love can make it, no matter what. Odata cu plecarea lui, increderea lui s-a distrus putin cate putin, ascultand barfele si intrigile. Iar pentru mine, aceasta despartire fizica a insemnat 4 luni de lacrimi, durere, stress, nopti pierdute, ganduri negre, am ignorat intrigile si am contrazis pe oricine a indraznit sa imi spuna ca nu va mai merge aceasta relatie. Aceste 4 luni mi-au schimbat standardele si mi-au intarit principiile. Acest an petrecut alaturi de cel mai minunat baiat, cel care ar fi putut sa ma faca fericita mereu, a insemnat apogeul meu sentimental, un amalgam de trairi intense, de sentimente amestecate, de entuziasm, de ura, de iubire, de frica…Acum s-a terminat… sau poate nu… Vreau sa cred ca da. E mai bine asa. Oameni vin si pleaca… va fi altcineva de acum inainte. Sau poate voi fi doar eu. Sau poate nu va mai fi nimic. Dar as vrea sa mai fie ceva. Cineva. Altcineva. It’s my fate to live for someone.  Si va fi. Sau poate deja este. Ar fi frumos. Sau poate nu. Dar cred ca da, desi poate ma insel.

Toate ce s-au intamplat de-a lungul celor 17 ani de viata ai mei au facut din mine ceea ce sunt acum, o adolescenta mai matura decat este normal, cu valori mult mai profunde decat cele obisnuite, o adolescenta care incearca sa isi creeze o viata cat mai complexa, o persoana, la suprafata, vesela si superficiala, dar in profunzime… …. Nu arat des ceea ce simt/cred cu adevarat, imi pastrez trairile pentru mine, un pic de mister e bine venit oricand si, in plus, nu e bine sa imi pun sufletul pe tava. Ma consider o persoana descurcareata, care incearca sa nu cada decat in picioare, o persoana greu de atins!

Am de gand sa urmez o facultate care-mi place si care ma va ajuta sa fac ceea ce imi doresc intr-adevar. Ramane sa descopar care este domeniul care ma fascineaza cel mai mult. Imi place fizica, in sfarsit mi se pare logica. Imi place sa vorbesc in engleza si ador geografia (stiu capitalele la majoritatea statelor independente de pe Terra, trebuie sa ma laud cu asta). Si sunt narcisista. Ar mai fi foarte multe de spus, dar de-aia s-au inventat intalnirile.

“Don’t stop just yet, we’ve got the world looking in our window” (“World looking in” – Morcheeba)

“Aceasta mare e acoperita de adolescenti care invata mersul pe valuri in picioare” (“Adolescenti pe mare” – Nichita Stanescu)

“J’oublie, je bois, je bois l’oubli, mais qu’est ce qu’il m’arrive” ; “Ce que je suis” (“Ce que je suis” – Holden)

– I’d rather regret something I’ve done than regret I haven’t done what I wanted to do. It’s an experience, it’s never useless.

DSC_0922ediiiit

4 Responses to “story”

  1. Interesting.. very interesting 😉

  2. maria said

    heeey cum te cheama? ce clasa esti si acti ani ai? 😀 eu sunt in prezent eleva doamnei berindei si am cunoscut-o si pe doamna vicol…sunt inscrisa tot in clubul olimpia 😀

  3. maria said

    ah…scuze.acum am vazut data ansterii…btw…pe mine ma cheama maria cristiana :))

  4. zgriptzu said

    buna. da, ai vazut cum ma cheama, nu inteleg de ce te intereseaza ce clasa sunt si “acti” ani am…
    pe mine una ma lasa rece faptul ca esti eleva lu’ madam berindei de care nu vreau sa mai aud cat voi trai si la fel de rece ma lasa si faptul ca ai cunoscut-o pe dna vicol. bafta cu olimpia, ca aproape ca nu mai exista de cand a plecat dna vicol.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: